o zi senină, cu fulgi şi toate cele .

afară ningea, cu fulgi mari. copii făceau oameni de zăpadă, strigau fericiţi, bucurându-se de zăpada moale şi pufoasă. din camera ei nu ieşea nici un zgomot. însă ea era acolo, cu privirea pe geamul vechi cu ramă maro.
şi-ar fi dorit să aibă şi ea o clipă  de fericire, ca şi ceilalţi. să strige şi ea, să se bucure şi ea, să alerge fără nici o grijă prin labirinturile de zăpadă. dar nu putea. de fiecare dată când cineva o întreba de ce, ea răspundea că nu ştie. însă in adâncul fiinşei ei ştia. îşi amintea în fiecare zi TRECUTUL , şi tânjea după el. nu putea pur şi simplu să uite. asta era părerea ei. însă acum, privind afară, realiya greşelile, şi cu o mişcare bruscă s-a ridicat de pe podea, şi-a luat paltonul şi a fugit pe uşă.
era iarna ei, doar a ei. şi de ce să nu se bucure şi ea !?