din când in când
stau
să mă gândesc la viaţa
care se joacă
cu noi.
aud un glas
sfâşiat şi sadic
ce-mi şopteşte:
"ei nu te mai vor."
şi în tăcerea
de mormânt ce urmează
urlu mental.
sfâşiu cu unghiile
bucata de pânză
a vieţii perfecte
ce nu-mi aparţine
şi-i dau foc;
mă bucur că arde
cu flăcări roşii.
mă uit în oglinda
mare de pe perete
şi văd o silueta
ce nu aparţine
lumii în care se află;
parcă seamănă cu mine..
aşa să fie ?
pe fundal
se-aude ceva
de rachmaninov
dar eu sunt prea
adâncită în
fântâna viselor
ca să dau atenţie
muzicii.
marți, 5 iulie 2011
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu